sâmbătă, 26 decembrie 2009

Copii singuratici

E greu să înţelegi ceea ce n-ai simţit niciodată. E greu să iubeşti floare care nu-ţi place...dar şi mai greu e să mergi pe drumul numit Singuratate.
În fiecare din noi bate o dorinţă puternică de a nu rămâne singur în astă viaţă, pentru că adesea chiar dacă trecem, trăim printre oameni, aceştia sunt inutili...ştii ce pot ei mai bine şi mai des să facă? Să suferi şi să-ţi reamintească cine eşti...dar niciodată să-ţi spună cine poţi fi.
Ne place să fim iubiţi, dar să iubim uităm....îngropând orice speranţă a copilului singuratic.
Cel mai cumplit sentiment este să te simţi singur. Singur în faţa problemelor, singur în faţa duşmanilor, singur pe un drum necunoscut, plin de fiare şi cu o natură doborâtă de minciuni şi oameni prea bogaţi sau prea săraci, oameni prea fericiţi sau prea nenorociţi....Toţi suntem nişte flori cu culori diferite, miros diferit cât şi durabilitate... care mai repede, care mai târziu. Până la urmă toţi ne ofelim, lăsând în urmă oameni singuratici...copii care mai tânjesc după puţinele momente de fericire.
Mergând pe drum observi uşor copii singuratici, pentru că ochii lor mereu tânjesc după dragostea părintească...după oamenii care i-au preţuit. Acum au rămas ca nişte nouri care mereu vor dărui ploaie ochilor săi.... Dar cine îi poate ajuta? Cine îi poate înţelege? Cine îi poate iubi?.... Doar Singuraticul, doar cel ce simte, acela poate înţelege, iubind străinul ca pe un aproape.

Un comentariu:

sergiu bejenari spunea...

se mai intimpla si asa ceva - oricum mergem inainte mereu, cit despre copii singuratici - am fost intr-o zi la un orfelinat - sunt asa de pozitivi si simpli acei copii - plin de pozitiv - iar cind trebuia sa plec vroiam sa pling caci mi s-au facut f dragi :)