luni, 7 decembrie 2009


Iubitei mele Nina

Ganduri din Venetia (1)

De câte ori plec de la munca,
de la biroul meu
aflat, undeva,
în incinta fostei industrii
ALUTECHNA,
ma îndrept,
nerăbdător,
spre staţia ACTV de lânga Fincantieri
ca să merg,
direct,
spre Veneţia.
Oare de ce mă grabesc?
Oare de ce mă tem?
Oare de ce sunt atât de fericit
si atât de nefericit
in acelaşi timp?
Nici nu iţi poţi imagina,
Iubito (zic eu, dar eu ştiu că Tu ştii)
cât de mult te iubesc!
Nici nu iţi poţi imagina,
Iubit-o (zic eu, dar eu ştiu că Tu ştii)
cât de mult te doresc!
Şi aşa, printre mutre străine,
navighez către dragostea mea,
nu contează că mi-e rău
sau mi-e bine,
vreau să ştii că eşti doar a mea.
Când ajung în Piaţa de Roma,
alerg către docul ştiut
sş prind vaporetul cu numarul 1,
sperând că nu te-am pierdut.
Şi număr la staţii, intr-una,
de teamă să nu le greşesc,
şi le invăţ cum se cheamă,
de dragul să te întâlnesc.
Trec mai întai Ferovia,
mă uit la ceas şi oftez,
de ce este oare oprire
la Rio Bioagio?
Chiar încep sa ma întristez.
Dar sunt oarecum liniştit
că de aici pana acolo,
adica la Statione San Marcuolo,
mai e o distanţa neglijabila-n timp.
Şi ajung de cobor chiar acolo,
adica la Statione San Marcuolo,
Şi nu-ţi poti imagiana,
Tu,
Iubire,
ce-nseamnă verbul “a te grăbi”.
Aleargă iubitul tau,
Nicolae,
mai rău ca şi cănd ar fugi de ploaie.
Si se grăbeşte,
săracul de el,
de parc-ar trăi intr-un Univers paralel.
Şi cară bagaje,
Şi cară speranta,
Dar cel mai mult doreşte substanţa.
Şi te aşteaptă
ca un orb intr-o gară
Şi spera ca dragostea ta nu o sa dispară.
Si vine, încet,
pe Campillo dei Trevisani,
si se spală pe faţă cu apa din fontâni,
de prinde curaj
ca să treaca
peste ultimul pod ce se-arată în faţă.
Şi stă, şi te-asteaptă,
nebun
s-apari un minut
sau
să-l suni şi să-i spui c-ai sa vii
sau … că ai plecat!
Ce este oare atât de complicat?
Dar Tu, majestuoasâ,
Atamanca mea
ieşi din casa
Şi râzi, şi te bucuri de mine,
Şi eu sunt nebun dupa tine.
Şi plecam, amandoi,
braţ la braţ,
Şi ne sorbim cu nesaţ
vorbele şi gândurile,
de parca ele ar destina Pamânturile.
Şi mergem, asa, amândoi,
Veneţia pare-o copila,
se uita la noi cu nesaţ
iar noi o privim cam cu milă.
Şi mergem
aşa,
amandoi,
ca doua gondole nebune,
nebuni suntem şi noi,
avem doua vieţi
a ne spune.
Şi mergem
asa,
cam un ceas,
Si-ajungem la Piata de Roma;
atâta mi-a mai rămas,
să te sărut
Si sa iţi fur aroma.
20.06.2009
NICU


Sper să vă impresioneze la fel de mult ca şi pe mine. Este o poezie scrisă de un om care iubeşte... şi după ce i-am cunoscut, am descoperit că dragostea nu are vârtă... am înteles cât de fericită se simte o femeie când este cu adevarat iubită!!! Iubiţi, dăruiţi iubire şi cât mai multe clipe şi amintiri frumoase!

Niciun comentariu: