sâmbătă, 7 mai 2011

Cele două închisori


Viaţa este templul unde doar propria umbră îţi mai este devotată. Doar ea mai are răbdare să te urmeze, oră de oră, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, până îţi vinzi sufletul celor buni sau celor răi...Nu i-am crezut pe oameni niciodată duşmanii mei, chiar dacă aceştia au reuşit să-mi zgârâie fără teamă, fără milă, sufletu-mi obosit de atâtea chinuri lumeşti la cei doar 21 de ani. I-am iertat, i-am iubit, i-am înţeles şi ce am primit în schimb? Înşelăciune? Nici chiar asta nu m-a făcut să-i urăsc, căci doar aceşti oameni mă fac să mai scriu aceste rânduri neînsemnate pentru unii, dar preţioase pentru mine...doar pentru mine. Scriu pentru mine, nu mai scriu pentru alţii...De ce să le scrii, atunci când sentimentele transformate în cuvinte sunt neînţelese. La ce bun să scrii pentru alţii, când cuvintele tale sunt nişte nimicuri pe lângă frazele celora cu experienţă. Da, n-am experienţă, dar pretind să o am şi voi reuşi să o am, căci trebuie să evadez din cele două închisori
Cele două închisori nu sunt vizibile, nu sunt păzite, nu sunt ştiute, nu găzduiesc sute de puşcăriaşi, nu sunt umbrite şi reci. Fiecare din noi este puşcăriaşul care îşi trăieşte viaţa în Cele două închisori. Cel puţin, aici trăiesc eu, chiar dacă reuşesc uneori să evadez, oricum revin la cele două închisori. Mirosul singurătăţii, neîncrederii şi poate al dorinţei de a evada din nou, mă impun să scriu pentru mine. Îmi place să evadez din cele două închisori, doar că starea de fericire falsă mă plictiseşte. Uneori mă face mai fericită tăcerea, liniştea, singuratatea şi dorinţa de a scrie aceste rânduri plicticoase, decât distracţia limitată în pădurea plină cu fiare zâmbitoare.

(Vă promit că săptămânăl voi scrie despre cele 2 închisori...)

Niciun comentariu: