sâmbătă, 18 februarie 2012

De câte ori...

De câte ori ... am iubit şi-am refuzat să recunoaştem că acea iubire trăieşte în noi, doar pentru că avem o conştiinţă atât de mofturoasă şi nişte valori care ne încoronează. Iubirea n-are nevoie de coroana  şi frumuseţea unei Miss World. Iubirea n-are nevoie de nimic, pentru că ea de fapt are totul. Ne are pe noi, doar că noi adesea nu recunoaştem că-i aparţinem şi că ea ne aparţine. Acceptăm suferinţa, suntem mândri, ne încăpăţânăm şi-alungăm iubirea din noi....

De câte ori... dansăm pe ritmul lacrimilor unuia dintre noi, transformându-ne în nişte ipocriţi. Ne bucurăm pentru că scenariul vieţii noastre e regizat mult mai frumos şi credem că sfârşitul filmului va fi la fel de impresionant. Însă, sunt momente-n film pe care nu le prezici, iar acestea nu te fac decât să fii poate mai om, decât ai fost până acum cu actorii din filmul tău. Ipocrizia poate fi îngropată doar cu suferinţa şi durerea de a pierde totul, pentru ca să realizezi că materialismul cu care ai rămas, nu te face un om fericit...

De câte ori... luptăm pentru scopuri şi vise măreţe şi ajungem să obţinem de fapt lucruri care nu valorează nimic. Avem doar nişte decoraţii externe care ne dau luciu, însă condiţiile meteorologice din sufletului nostru sunt atât de umede încât devenim mucegai. Ne pierdem dorinţa de a simţi, pentru că tot ce vrem acum e să ne dorim şi să avem. Mai bine spus, să pipăim. Vrem să pipăim o rochie gândită de un designer renumit, ne dorim s-o avem şi credem că simţim fericirea de a avea un lucru de calitate. Atunci nu simţim, pentru că simţirea nu-nseamnă câteva zeci de mii de euro în cont sau capacitatea financiară datorită căreia îţi permiţi să-ţi cumperi acea simţire... o rochie. Alungăm simţirea pentru că ne-a făcut de atâtea ori să nu ne mai dorim să o avem. Ne-a făcut să vrem ceea ce au şi alţii. Ne gonim după ceea ce citim pe feţele altora, în destinele altora, în conturile şi-n garderoapele altora. Ajunegem să pierdem adevărata valoare care trăieşte în noi, în sufletele noastre...

De câte ori... existăm, uitând şi refizând să trăim această existenţă... Suntem nişte lumânări ce ard  ore, zile, ani, secole necunoscute... Sunt totuşi oameni care pleacă şi vin, vin şi pleacă, iar mirosul urmele bătătorite prin conştiinţa şi sufletele noastre nu pot fi spălate nici de lacrimi torenţiale, nici de dorinţa de a uita, nici de ură, nici bolile pshihice, nici şi poate doar sfârşitul unei sclipiri din ochi... sfârşitul unui puls... sfârşitul unei lumânări...






Aceste rânduri le-am scris după ce am urmărit filmul "Scafandrul şi fluturele", iar pozele le-am luat de pe blogul Memory of Light. Vă recomand să urmăriţi fimul şi după să scrieţi ceea ce a trezit în voi acest film.