marți, 21 februarie 2012

În Moldova e scump şi să mori (investigaţie)


Moldova este ţara în care să mori, a devenit mai scump, decât să trăieşti. La această concluzie am ajuns după ce am dat ochii cu administraţia de la cimitirul „Doina”, dar şi cu o familie care recent suferise o pierdere. De la ambele surse am aflat care sunt preţurile pentru un loc de veci în cimitir şi preţurile pentru toate celelate servicii şi tradiţii la care şi pe timp de criză, oamenii îndureraţi nu renunţă.

O călătorie prin cimitirul „Doina”
Am ajuns cu microbusul pe un teren necunoscut, pentru că până atunci nu fusesem niciodată la cimitirul „Doina”. În căutarea administraţiei, care se afla de cealaltă parte a cimitirului, departe de unde mă adusese microbusul, mă miram de curajul meu de a mă plimba prin labirintul imens, străin şi neîngrijit la prima vedere. Plimbarea nu era una dintre cele mai plăcute, mai ales una în singurătate, dar nici în doi n-ar fi fost nici pe departe una romantică. Mi  s-a părut că timpul s-a oprit în loc sau eu, pur şi simplu am urcat în maşina timpul care m-a dus în trecutul de care doar auzisem. Monumente şi cruci părăsite, îmbrăţişate de iarbă uscată (fusesem acolo în toamna anului trecut) cu inscripţii în limba rusă, chiar şi-a unor nume de români. Momentul ăsta m-a dus în trecut... Nu vreau să transform acest articol în unul care se revoltă împotriva rusificării din trecut, pentru că am mai scris la această temă. În acest articol vreau să vă comunic informaţiile pe care le-am obţinut ca un jurnalist începător pe terenul investigaţiilor. Tind să cred că nu-s suficient de bună pentru investigaţii sau experienţa te învaţă şi asta. Cert e că, altfel nu pot să justific decizia mea de a scrie abia acum acest articol. E vorba de o speranţă la o colaborare. Când a bătut vântul şi s-a închis uşa, eu n-am mai vrut s-o mai deschid. Iată de ce scriu acum acest articol, care e la fel de actual ca şi acum câteva luni. Pensiile şi salariile n-au crescut. Ne plângem de aceiaşi criză, iar preţurile de la cimitire şi toate serviciile nu se pot iefteni,  pentru că în Moldova mai degrabă toate se scumpesc, decât „ceva” să se ieftenească. Deci, subiectul are o doză de autenticitate maximă.

Cărţile pe faţă
Ajusă la cei de la administraţie, a trebuit să aştept permisiunea şi acordul „şefilor” de a primi informaţii. Am crezut că este doar un şef, dar şeful se pare că are şi bodigarzi. În prezenţa altor 2 domni, persoana responsabilă mi-a spus „regulile” pentru a obţine un loc de veci în cimitirul „Doina”. În timp ce aşteptam, am văzut lume agitată cu foi în mână şi n-aveam de unde să ştiu restricţiile şi faptul că acesta este un bussines cu contabili şi foi care trebuiesc semnate. Mi s-a spus în faţă că dacă persoana nu achită preţul pentru un loc de veci, care trece peste 1000 de lei, atunci administraţia nu-i oferă acest loc. De facto, eu am decis să aflu preţurile şi nu să condamn administraţia pentru aceste preţuri, (jurnalistul trebuie să constate şi să comunice despre realitatea descoperită societăţii) pentru care un pensionar ar trebui să ţină greva foamei vreo 5 luni. Şi asta doar pentru un loc de veci...

Bussines lacrimogen?
Nu doar locurile de veci au preţuri la care în situţii adesea imprevizibile, familiile vulnerabile nu şi-ar permite poate nu doar un loc de veci, dar nici un sicriu, nici o cruce. Parcurgând acelaşi traseu, de asta dată spre micile magazine unde poţi să comanzi monumente şi unde se vând sicrie, cruci etc, am cunoscut o familie care îşi vizitase un membru al familie pe care recent îl înmormântară. Mi-au confirmat informaţiile primite de la administraţie în legătură cu preţurile şi locurile de rezervare:
„Se îmbogăţesc pe nenorocirea oamenilor. E un bussines pe nenorocirea omului”, mi-a spus una dintre femei.
Începând de la biserică până la cimitir. Toţi vor bani şi nu se tem de Dumnezeu”, mi-a spus o altă femeie.
Una dintre femei mi-a spus că ştie multă lume care nu-şi permite să suporte toate cheltuielile pentru o înmormântare, iar soarta celora care sunt din familii defavorizate este.... o groapă comună. „ Se face o groapă comună aici, la „Doina” şi-i îngroapă câte 20, 30 de persoane pe sub  garduri. Mai bine le-ar da oamenilor o urnă mortuară... Cu preţurile astea, nu-ţi permiţi un sicriu să-ţi cumperi, pentru că costă peste  3000 de lei. Da nici ca pe un câine nu poţi să-l duci”, afirmă femeia.

„Da să aduni bani, de unde? Dintr-o pensie mizerabilă de 640 de lei? Nu-ţi ajunge de nimic! Ajungi să nu trăieşti, dar să te chinui. Şi n-ai unde să te duci, n-ai cui să te jelui... ce drept are omul ăsta? Dreptul la chin, pentru ca cineva să se îmbogăţească pe spinarea lui”, adaugă o altă femeie.
Au ajuns să-şi înmormânteze membrul familiei la suma de 40 de mii de lei, dar şi asta pentru o ceremonie de „înmormântare modestă”.

În căutarea administraţiei, aşa cum vam mai spus, am descoperit zeci de spaţii libere şi cruci pe care scria „ bronirovan”, adică rezervat. Rezervarea unui loc de veci este la fel de importantă ca şi ziua când omul deja e înmormântat. Sigur, asta abia după ce ai achitat totul la contabilitate. Dacă ţi-a murit mama şi vrei ca alături să fie înmormântat şi tatăl, atunci rezervi locul. Şi aici scoţi iarăşi bani din buzunar. Una dintre femei a trăit o astfel de experienţă şi-mi spune: „după ce rezervezi, în fiecare an trebuie să achiţi taxă, altfel când ajungi să-ţi înmormântezi ruda, dacă ai datorii la cei de la administraţie, nu-ţi permit. În 2008 acesta era de 6 lei, acum este deja 240 lei în fiecare an”.

Am inclus aici doar cimitirul, sicriul, dar mai rămâne preotul căruia pentru toată rânduiala tradiţională, plăteşti 1000 de lei, mi-au spus aceleaşi doamne. Ajunsă la magazinele din preajma cimitirului, am început să-ntreb preţurile. Mă prezentam la început, aşa cum obişnuiesc şi cum trebuie s-o facă probabil orice jurnalist cu reportofonul în mână. După două încercări, am fost refuzată şi atunci am facut-o pe şmechera. Ţineam în mână reportofonul şi întrebam vânzătoarea preţurile, pentru că aveam nevoie de voce, o făceam pentru radio. Astfel am aflat că o cruce din fier costă de la 190 până la 320 de lei. Din stejar de la 300 până la 600 de lei. Monument din granit de  la 8000 de lei mai mult. La sfârşit nu m-a mai mirat întrebarea „sunteţi de la televiziune?”. Nu-mi vine deloc să zâmbesc s-au apoi să fac umor pe baza unor astfel de întrebări. Nu mi se-ntâmplă pentru prima dată... Lumea nu ştie ce e un reportofon, nu ştie că la TV imaginile şi realitatea sunt captate de aşa numita camară video...

În loc de final
Vă las să faceţi singuri concluziile, dacă mulţi din voi nu v-aţi confruntat deja cu astfel de probleme de ordin spiritual şi  apoi de ordin financiar. Eu după această mică investigaţie am înţeles că în Moldova e scump şi să mori...
PS: Reportofonul meu a suferit nişte operaţii tehnice, astfel n-am numele celora de la administraţie şi nici a familiei. Am doar ceea ce-mi povestesc femeile... Ştiu că sună a neprofesionalism, dar experienţa te învaţă... Nu uit că asta a fost printre primele mele încercări de a mă testa pe terenul jurnalismul de investigaţie.

Publicat pe allmoldova.md

8 comentarii:

Anonim spunea...

Victoria, CHITARA este chitară în română, nu GHitară, cu g, ca în limba rusă. Corectează în interviul cu ambasadorul. Mi s-a făcut ruşine.
Mai verifică din când în când ortografia.
Şi nu mai scrie băiEat. Băiat este corect, fără E.

Victoria Ungureanu spunea...

Nu ştiu unde ai văzut în interviul cu Ambasadorul scris de mine CHITARĂ :)asta ar fi prima remarcă. De cealaltă mulţumesc.

Anonim spunea...

N-am văzut "chitară", asta e problema! :)

Nu mai folosi "ghitară", ca în rusă.

Victoria Ungureanu spunea...

În general, în articol eu n-am pomenit nimic de Chitară ;)

Anonim spunea...

"Pe când era profesor la liceu, câștiga admirația tuturor elevilor săi cu melodii interpretate la ghitară. "

Victoria Ungureanu spunea...

Dragă Anonim, sunt nişte reguli interiore despre care nu-ţi pot destăinui...aici ai dreptate! e o scăpare, dar cert că nu e a mea! Mulţumesc!

Anonim spunea...

Imi pare rau ca n-ai observat.

Victoria Ungureanu spunea...

Si mie... imi pare rau ca am incredere in oameni mai carturari decat mine... care pana la urma tot gresesc, asa cum gresim cu totii :)