joi, 5 aprilie 2012

Meduza din dormitorul meu

...mi se usucă-n gură. Mi s-a făcut sete. Mă ridic din pat şi ştiind orice ungheraş şi orice detaliu la perfecţie unde se află, plutesc prin întunericul din cutia dormitorului meu. Mă uit spre fereastră şi-mi zic că noaptea asta e mult mai săracă. Nu-mi luminează camera nici stelele, nici luna. Ajung spre ieşire şi ca să-mi fie luminoasă calea, mângâi agresiv întrerupătorul, dar fără rezultat. Plutesc prin acelaşi întuneric relaxant. Mă descurc totuşi. Îmi cunosc atât de bine casa în care am copilărit, încât nici în întuneric nu mă rătăcesc. Ajunsă la bucătărie, găsesc paharul fără ca să-l caut prea mult şi-l umplu intuitiv cu apă. E atât de dulce şi rece, mai ales în nopţile-n care ţi se face sete şi nu eşti urmărită nici de stele, nici de lună, nici de propria-i umbră.

Mă simt împlinită şi apa e fericirea. Urc alene scările pe care acum câteva minute în urmă le coborâsem la fel de atent. Întunericul nu mă face să-mi pierd orientaţia şi reuşesc să mă bag în cutia-n care-mi trăiesc visele. Cutia-n care zi de zi lupt victorios cu meduza din camera mea. Cine-i meduza asta? Este suma tuturor fricilor mele. Reuşesc să le câştig încrederea de la o noapte la alta. În noaptea asta e pentru prima dată când ele m-au câştigat, adică ea, meduza.

Am adormit cu greu pentru că mă gândeam la decizia pe care urma s-o iau. Ceva din mine-mi spunea că dacă voi gusta din plăcerea lumii, femeia din mine vă reuşi să se modeleze. Da, mă modelează orice experienţă, orice relaţionare, orice bucurie şi orice tristeţe. Însă ştiam că acel dans urma să mă modeleze mult mai mult, mai mult chiar decât mi-aş fi dorit. Îmi plac schimbările, dar să fie-n cantităţile a căror limite mi le dictez singură...

Stau cu ochii  întredeschişi. Mai dansez un pic în aşternut şi-ncep să mă îngrozesc....îmi amintesc visul. Am visat în noaptea asta că-mi trăiam viaţa cu nişte ochelari negri la ochi. Se pare că nu vedeam nimic...Sigur, nu vedeam nimic. Nu mă protejam de razele soarelui. Îmi ascundeam ochii de privirile lumii din afară. Îmi zic, poate asta a afectat cumva neuronii mei  întunericul prin care am plutit până la paharul de apă dulce şi rece. Scot un sunet care mă ajută să fiu mai vioaie în dimineaţile mele lenoase şi deschid ochii... Descopăr că plutesc în acelaşi întuneric. Îmi zic, probabil încă e noapte şi eu ca nebuna mă trezesc cu noaptea-n cap! Stai, dar de ce am auzit alarma de la telefon? Mă ridic din pat şi mă-ndrept spre masa unde-mi ţineam telefonul. Ating butoanele aşteptând să lumineze ca să văd cât e ora. Descopăr acelaşi întuneric. Îmi zic, ehh probabil a murit bateria. Înainte de a mă băga în cutia cu vise, trec pe lângă întrerupător, sperând că a apărut între timp şi energia. Fără rezultat. Mă bag în marea mea, care  între timp devenise rece. Dansez şi nu mai închid ochii. Mai bine aştept răsăritul. Dacă în noaptea asta am adormit fără stele şi lună, cel puţin să savurez în această dimineaţă lumina soarelui. Nu cred că a mai rămas mult. Mă simt prea sătulă de somn. Încep să mă gândesc la meduza din dormitorul meu...

Aşteptând răsăritul, o aud pe mama care mă strigă. E alarma mea, atunci când bateria telefonului moare. Îi spun că e prea dimineaţă, nu vede că încă n-a răsărit soarele şi nici lumină nu e. Mama mă-ntreabă dacă n-am înnebunit. O asigur că deocamdată nu. Aud paşii ei care vin spre camera mea.

-Ai înnebunit? mă întreabă mama, de data asta chiar indignată.
-E ora 9:00, adaugă ea, ce-mi tot spui că n-a răsărit soarele, că nu e lumină sau la tine soarele răsare la ora 12? Şi noaptea te-am simţit cu ai fost la bucătărie fără ca să aprinzi lumina....
-Mamă, nu era lumină! îi explic eu cu ochii întredeschişi.
-Deschide ochii când vorbesc cu tine. Trezeşte-te odată!
Îmi deschid ochii obosiţi până acum de aşteptarea răsăritului care au admirat întunericul şi-o caut pe mama...rămân mută câteva secunde şi nu-nţeleg ce se întâmplă. Poate mama are dreptate, poate cu adevărat am înnebunit?
-Mamă, mamă, îi spun cu o voce fricoasă, mamă...mamă...
-Cei cu tine? Ce cauţi, de fapt pe unde mă cauţi?
-Mamă, mamă, te aud, te simt, însă nu te văd... e întuneric...ochii mei văd doar întuneric...
-Tu chiar eşti nebună! Lasă glumele şi pregăteşte-te de plecare. La ora 10 ai spus că pleci...
-Mamă, mamă...

Mama nu mă crede şi aud cum a închis uşa agresiv. Eu rămân cu meduza şi întunericul meu. Simt că ochii mei declanşează ploi...totul se transformă într-o tornadă, iar eu rămân pentru încă nu mai ştiu câte minute cu întunericul din faţa ochilor mei. Nu fac interpretări, acum doar simt că chipul îmi e spălat de o ploaie sărată, iar ritmul inimii accelerează...

Asta a fost prima mea noapte săracă, fără stele şi fără lună. Asta a fost prima mea dimineaţă fără dimineaţă, dimineaţă întunecoasă?

PS: Te-ai gândit vreodată, femeie, dacă mâine ochii tăi ar fi acoperiţi cu o bucată de mătase neagră prin care n-ai vedea nimic, absolut nimic, ce ai face?

Bună dimineaţa, femeie! Eşti frumoasă şi fii luminoasă, pentru că eşti înconjurată de frumuseţea vieţii tale!

Un comentariu:

Nymphetamine spunea...

nu m-am gandit niciodata si nici nu vreau sa o fac... cred ca ar fi prea dureros.