miercuri, 17 octombrie 2012

Bătrânețe frunză-mprăștiată

Îmi amintesc cum în copilărie bunica mă învăța cum să o bocesc. Mă învăța cuvintele și intonația. Cu zâmbetul sub mustață, uneori o boceam când îi veneau fiicele în vizită. Era un joc de-al nostru. Așa ne amuzam noi. Acum văd  asta ca un episod nu chiar amuzant. Au trecut peste 15 de ani de atunci, bunica mea e la fel de veselă. Nu ne mai jucăm de-a bocitul ca în copilărie, însă îmi e dragă pentru că are umor pipărat.

Îmi amintesc cum în adolescență mai des eram certată cu ea. Nu-mi plăcea pentru că nu mă lăsa să stau la săniuș până la miezul nopții. Nu-mi plăcea pentru că atunci când crescusem mai măricică nu-mi prea permitea să mă distrez noaptea cu prietenii. Eram o supărăcioasă, o îngâmfată, o nemulțumită :D. Timpul însă ne schimbă atât de mult...

Acum... acum apreciez orice moment petrecut alături de bunica. Este cea care zilnic mă așteaptă acasă. E cea care îmi îndeplinește toate poftele gastronomice și mă alintă cu tot felul de bucate. Ea este cea care a înlocuit-o pe mama și asta spune totul.

Astăzi, când am văzut bunica din imagine, m-a luat un fior și m-am întrebat: cine sunt cei responsabili de fericirea acestei bătrâne? copii? nepoții sau autoritățile?
Pensiile sunt mizaribile, asta e motivul pentru care bunicuțele ajung să îți trăiească bătrânețea măturând frunzele toamnei... Poate banii n-aduc fericire, dar bucuria de a avea o bătrânețe liniștită ar merita-o fiecare bunică...

Foto: Victoria Ungureanu

2 comentarii:

mora spunea...

Bunicii sunt o parte importanta din viata noastra. Bucurati-va de ei daca ii aveti sau daca sunt inca in viata. Eu nu am avut norocul unor bunici si am simtit mereu un gol.
Salutari.

Victoria Ungureanu spunea...

Ai dreptate Mora!
Îmi pare rău pentru tine! Sunt sigură că ai găsit din ce altceva să îți alimentezi entuziasmul și dragostea pentru viață!
Succes!